Bucharest

Freedom of expression international facts

Romanian

Rolul Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului în reglementarea măsurilor neprivative de libertate în legislaţiile penale naţionale.

Între dimensiunile şi aspectele care unesc practica probaţiunii în lume se numără, fără îndoială, şi existenţa unor valori şi standarde comune reglementate atât în sistemul universal cât şi în cel regional al Drepturilor Omului. Indiferent de particularităţile existente în legislaţiile şi practicile naţionale ale probaţiunii, respectarea principiilor, normelor şi valorilor Drepturilor Omului este o obligatorie atât în relaţiile cu infractorul, cât şi cu victima şi comunitatea. În strânsă legătură cu alte criterii, prevederile legislaţiei internaţionale a Drepturilor Omului furnizează standardele intervenţiei, evaluării şi eficacităţii activităţii consilierilor şi serviciilor de probaţiune.

Se poate aprecia că sub impactul reglementărilor în materia Drepturilor Omului tratamentul comunitar al infractorilor în general, al celor minori în special, a devenit o practică cu răspândire planetară. Alături de mutaţiile intervenite în filosofia sistemelor penale, ele sunt la originea politicilor şi măsurilor legislative de de penalizare, a integrării tuturor actorilor sociali - victimă, infractor, comunitate- în soluţionarea conflictului generat de săvârşirea infracţiunii, etc. Ele au contribuit esenţial la realizarea unui control mai puţin opresiv al infracţionalităţii.

Impactul Drepturilor Omului asupra dezvoltării legislaţiei şi practicii măsurilor comunitare se poate dismina în câteva direcţii semnificative :

A.) Reglementarea normativ-juridică a sancţiunilor neprivative de libertate în diferite Convenţii, Pacte, şi Declaraţii ale Drepturilor Omului adoptate în sistemul Naţiunilor Unite şi în sistemul european;

B.) Elaborarea unor principii ale justiţiei penale întemeiate pe Drepturile Omului;

C.) Crearea unor mecanisme de monitorizare a implementării şi respectării Drepturilor Omului;

D.) Realizarea cadrului juridic al cooperării internaţionale în direcţia prevenirii şi combaterii infracţionalităţii;

E.) Dezvoltarea, sub egida Naţiunilor Unite şi a organismelor europene, a proiectelor regionale şi globale de cercetare a infracţionalităţii; a creerii infrastructurii (institute de cercetare care funcţionează sub directa îndrumare a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Infracţionalităţii şi Justiţiei Penale sau a Consiliului Europei) necesare realizării periodice a studiilor şi cercetărilor în materie.

3.1) Norme, valori şi principii prezente în documentele internaţionale în materia Drepturilor Omului cu privire la sancţiunile neprivative de libertate.

3.1.1. Reglementări normativ-juridice elaborate şi adoptate în sistemul Naţiunilor Unite.

Cadrul cel mai general care a condus la reglementarea sancţiunilor comunitare în sistemul Naţiunilor Unite îl reprezintă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie, 1948[1].

Atât prin intermediul principiilor statuate cât şi prin lista drepturilor civile şi politice reglementate, Declaraţia este la originea mişcării de umanizare şi de reconstrucţie a legislaţiilor penale în acord cu valorile democraţiei şi demnităţii umane. Declaraţia menţionează pentru prima oară într-un document de drept internaţional principiul legalităţii incriminării, prezumţia de nevinovăţie, aplicarea legii penale mai blânde, dreptul de a beneficia de un proces corect, instrumentat de o instanţă competentă, obiectivă, etc.

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Art.8

Orice persoană are dreptul să se adreseze instanţelor de judecată competente împotriva actelor care violează drepturile care-i sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege.

Art.9

Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

Art.11

(1) Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia I s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.

(2) Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau o faptă penală potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comisă infracţiunea.

Declaraţia reglementează nu numai drepturile dar şi obligaţiile faţă de comunitate, aceasta reprezentând în termenii art.29, alin1 "singurul cadru al dezvoltării libere şi depline a personalităţii individului."

Lista drepturilor şi principiilor reglementate în Declaraţie a fost extinsă considerabil în cadrul celei de "a doua generaţii" de Drepturi ale Omului reprezentată de Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice[2] şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice dezvoltă şi extinde sfera drepturilor civile şi politice, introduce noi principii şi garanţii judiciare împotriva exerciţiului abuziv al puterii publice. Între acestea se numără :

a.) egalitatea indivizilor în faţa oricărei instanţe precum şi dreptul ca litigiul să fie examinat echitabil şi public de către o instanţă competentă, independentă şi imparţială (art.14, alin.1);

b.) drepturile persoanelor care ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate (art.10);

c.) proceduri speciale pentru minorii care au comis infracţiuni (art.14, alin.4);

d.) autoritatea de lucru judecat (art.14, alin.7);

e.) regimul penitenciar şi tratamentul condamnaţilor (art.10, alin.1);

f.) regimul penitenciar al infractorii minori ( art.10, alin.2, lit.b şi alin.3);

g.) dreptul de a nu fi supus torturii, unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art.7), etc.

PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE

Art.10

1. Orice persoană care ispăşeşte o pedeapsă privativă de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane.

2. a.) Persoanele aflate în regim de detenţie preventivă, vor fi în afara unor împrejurări excepţionale, separate de cei condamnaţi şi vor fi supuse unui tratament distinct, potrivit condiţiei lor de persoane necondamnate.

a.) Minorii şi tinerii aflaţi în detenţie preventivă vor fi separaţi de adulţi iar organele în drept vor decide asupra situaţiei lor în cel mai scurt timp.

…

3.) Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor care vizează

îndreptarea lor în scopul reintegrării comunitare. Condamnaţii minori şi tineri

vor fi separaţi de adulţi iar regimul la care sunt supuşi trebuie să fie potrivit

vârstei şi statutului lor legal.

Primul Protocol Facultativ la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice[3] recunoaşte competenţa Comitetului pentru Drepturile Omului de a primi şi examina comunicări provenite de la persoane fizice cărora li s-au încălcat drepturile prevăzute de Pact. Cel de al doilea[4] Protocol Facultativ al Pactului are de asemenea oimportanţă specială, deoarece se referă la abolirea pedepsei capitale. Articolul 1 al protocolului precizează în acest sens că "nici o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la Prezentul protocol facultativ nu va fi executată."

Un alt moment important în procesul elaborării şi reglementării legislaţiei internaţionale a tratamentului celor care ispăşesc pedepse privative de libertate precum şi al sancţiunilor comunitare l-a reprezentat Convenţia împotriva Torturii şi a Altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau Degradante.[5] Articolul 4 din această Convenţie prevede expres obligativitatea statelor părţi de a incrimina penal toate actele de tortură, inclusiv tentativa, şi de a sancţiona aceste infracţiuni cu o pedeapsă proporţională cu gravitatea faptelor.

La nivelul "generaţiilor de drepturi ale omului" legislaţia internaţională în materie s-a dezvoltat pornind de la reglementări cu caracter general, (prima generaţie de drepturi ale omului - Declaraţia universală), la reglementări cu caracter special (în cadrul celei de a doua generaţii de Drepturi ale Omului). Ele vizează protecţia unui tip particular de drepturi (civile, politice, economice, cultural-educaţionale, la tratament egal şi
non-discriminare, etc) sau a unor grupuri speciale - vulnerabile, marginalizate - cum ar fi copii (aflaţi în diferite circumstanţe - în conflicte armate, în dificultate, delicvenţi minori, etc) femeile, minorităţile etnice, lingvistice, culturale, emigranţii. Un pas important a fost realizat în cadrul "celei de a treia generaţii de drepturi ale omului" caracterizată prin sublinierea universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului precum şi a drepturilor colective. Recent, se vorbeşte de o a patra generaţie, care promovează obligaţiile faţă de comunitate.

În ce priveşte România, promovarea şi implementarea măsurilor neprivative de libertate s-a realizat (şi se realizează) prin efortul concurent al societăţii civile şi organismelor guvernamentale, prin sprijinul şi asistenţa financiară şi tehnico-ştiinţifică internaţionale.

În România serviciile de probaţiune au funcţionat iniţial ca iniţiativă privată sub forma fundaţiilor şi asociaţiilor. Activitatea lor a fost însă de la început coordonată de un departament de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei şi a beneficiat de consultanţă ştiinţifică, de asistenţă tehnică şi financiară din partea experţilor Fondului Know-How al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. La începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizaţii non-guvernamentale în România.

Elaborarea unui document european special, în materia drepturilor omului, care reglementează sancţiunile neprivative de libertate, s-a realizat, de asemenea, sub egida Consiliului Europei. La 19 octombrie 1992, Consiliul Europei- adopta Recomandarea Nr.(92)16 referitoare la "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare."[6] Valorile, principiile şi normele care fundamentează aceste Reguli se întemeiază pe unul dintre cele mai importante şi eficace documente regionale în materia Drepturilor Omului, respectiv pe Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului semnată, sub auspiciile Consiliului Europei, la 4 noiembrie 1950 la Roma. Ea prezintă o semnificaţie specială pentru dreptul internaţional al drepturilor omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; el a înfiinţat prima procedură şi curte internaţionale unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor omului; este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului; jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt sistem internaţional.

Elaborarea "Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare"[7] a avut trei scopuri principale :

a.) să stabilească un set de standarde care să dea posibilitatea legislaţiilor naţionale să reglementeze şi să aplice eficient sancţiunile comunitare, neprivative de libertate.

b.) să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului ale infractorilor supuşi unor asemenea sancţiuni;

c.) să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea şi administrarea acestor măsuri. Ele au fost considerate o completare la Regulile Europene referitoare la regimul de Detenţie în Închisori (European Prison Rules) adoptate în 1987.

Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de asemenea, pe valorile şi principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru termenul de "măsuri şi sancţiuni comunitare" a fost considerată mai transparentă la semnificaţii în comparaţie cu aceea de "măsuri alternative", sau "măsuri neprivative de libertate" şi mult mai sugestivă cu privire la natura lor, diferită opusă, faţă de sancţiunilor privative de libertate. Prin elaborarea lor - sublinia W.Rau [8]- Consiliul Europei a intenţionat să contribuie la reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un echilibru între drepturile societăţii, victimei şi infractorului.

Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliului Europei prin elaborarea regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr.(92)17 adoptată în aceeaşi zi. Această recomandare precizează că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă şi numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident neadecvată (para.B.5a). În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare instanţa va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni (para.B.5c). Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, nu numai de către legea penală dar şi de către opinia publică care ar trebui să sprijine şi să participe la implementarea lor (para.B.6).

În concepţia legiuitorului european aceste măsuri acoperă o sferă largă de sancţiuni penale aplicabile adulţilor care au comis infracţiuni. Dincolo de marea lor varietate măsurile şi sancţiunile comunitare au în comun trei elemente :

a.) menţin infractorul în comunitate;

b.) impun anumite restrângeri ale libertăţii (prin condiţii şi obligaţii pe care trebuie să le îndeplinească infractorul);

c.) ele sunt implementate şi administrate de agenţii specializate.

Regulile europene conţin un preambul şi trei părţi împărţite în 11 capitole. Ele sunt însoţite de o anexă care cuprinde definiţia principalelor concepte folosite de legiuitorul european.

În România progresele legislative în materia reglementării sancţiunilor şi măsurilor comunitare sunt timide, deşi este membră a Consiliului Europei din 1993. Aplicarea lor - în limitele înguste ale legislaţiei existente - s-a realizat ca efect al acţiunii societăţii civile, sprijinită şi coordonată de un Departament de specialitate, recent înfiinţat, din cadrul Ministerului Justiţiei şi cu asistenţa - materială, financiară şi ştiinţifică - decisivă a Know How Fund de la Ambasada Regatului Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti. Specialiştii din Marea Britanie au fost o prezenţă constantă, contribuind la formarea profesională şi managerială a celor care îşi desfăşoară activitatea în domeniul probaţiunii.

PRINCIPALELE DOCUMENTE ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN MATERIA

DREPTURILOR OMULUI

În cadrul acestui proces, reglementarea şi protecţia drepturilor copilului, aflat în diferite situaţii a fost una dintre preocupările constante, de prim ordin, ale Naţiunilor Unite. Reglementarea drepturilor copiilor a vizat acoperirea, pe cât posibil, a unui larg spectru de situaţii, între care este şi aceea a minorilor care au săvârşit infracţiuni şi răspund penal.

3.1.2 Tratamentul socio-juridic al copiilor care au comis infracţiuni. Principii, valori şi norme elaborate în sistemul Naţiunilor Unite.

Tratamentul socio-juridic al minorilor care au săvârşit infracţiuni a fost reglementat, în Sistemul Naţiunilor Unite, prin Regulile şi Standardele Minime ale Administrării Justiţiei Juvenile - Regulile de la Beijing[9]- adoptate de Adunarea Generală prin rezoluţia 40/33 din noiembrie 1985. Scopul şi obiectivele urmărite de Naţiunile Unite prin elaborarea şi adoptarea acestor reguli au fost, aşa cum menţionează Declaraţia Consiliului Economic şi Social din 24 mai 1989, "dezvoltarea, îmbunătăţirea şi reforma sistemului justiţiei juvenile din lumea întreagă."[10]

Regulile de la Beijing au deschis un nou capitol în legislaţia internaţională a Drepturilor Omului. Câteva argumente vin în sprijinul acestei afirmaţii şi anume :

a.) Odată cu elaborarea acestor standarde se conturează un nou domeniu în cadrul legislaţiei internaţionale a Drepturilor Omului - respectiv Drepturile Omului ale Copilului. Această recunoaştere, nu face altceva decât să sancţioneze în drept, rezultatele studiilor şi cercetărilor psiho-sociologice, psiho-neuro-biologice, etc care au evidenţiat caracterul ireductibil, distinct al copilăriei în procesul dezvoltării şi maturizării fiinţei umane. În consecinţă, ea necesită o abordare socio-juridică diferenţiată precum şi reglementări distincte.

b.) Regulile de la Beijing deschid calea unei noi înţelegeri şi precum şi a unui nou tratament juridic al comportamentul infracţional al copiilor şi tinerilor. El este integrat în contextul dezvoltării, fiind considerat mai de grabă un accident, care trebuie înţeles şi tratat pe fondul particularităţilor procesului de maturizare. În consecinţă, formele de intervenţie şi remediile reglementate, au un caracter precumpănitor socio-educaţional şi sunt administrate în comunitate.

c.) Pornind de la aceste supoziţii, Regulile de la Beijing au reprezentat începutul unui proces de reformă a justiţiei penale în general, a celei pentru minori în special, care s-a materializat ulterior în elaborarea de către Naţiunile Unite a unui nou set de reguli care reglementează tratamentul comunitar, non-custodial al sancţiunilor penale precum şi un ghid al prevenirii delicvenţei juvenile.

Regulile de la Beijing reprezintă prima tentativă de a reglementa un subsistem penal centrat pe particularităţile psihosociale ale minorului delicvent, pe nevoile sale de socializare şi reinserţie comunitară. Ele reglementează tratamentul juridic diferenţiat al copiilor care au comis infracţiuni, drepturile delicventului minor în toate fazele procesuale, precum şi obligaţiile profesionale/legale ale persoanelor implicate în administrarea sancţiunilor penale aplicate minorilor. Documentul este structurat în şase părţi.

Prima parte - Principii Generale- precizează scopul acestor Reguli şi reglementează ansamblul principiilor, normelor şi valorilor care fundamentează tratamentul penal al minorilor: vârsta responsabilităţii penale, drepturile infractorilor minori, protecţia vieţii private, etc.

Standardele minime prevăd obligaţia statelor (rg.2.3) de a reglementa în legislaţia naţională un set de legi, reguli şi prevederi speciale aplicabile delicvenţilor minori, precum şi înfiinţarea unor instituţii şi organisme specializate în administrarea justiţiei pentru minori. Rolul acestor instituţii este :

a.) de a satisface nevoile delicvenţilor minori, respectându-le în acelaşi timp, drepturile şi

b.) de a satisface nevoile de securitate ale comunităţii.

Regulile recomandă statelor reglementarea vârstei răspunderii penale ţinând cont de particularităţile maturizări emoţionale, mentale şi intelectuale ale minorilor. De asemenea, apreciază că interpretarea şi aplicarea principiului proporţionalităţii trebuie să se realizeze în spiritul circumstanţelor personale ale minorului infractor şi nu neapărat în conformitate cu urmările şi gravitatea faptei comise.

BIBLIOGRAFIE

1) Abraham, P. (2001): „Introducere în probaţiune.“, Bucureşti, Editura Naţional.

2) Balahur, D. (2001): „Fundamente socio-juridice ale probaţiunii“, Iaşi, Editura Bet.

3) Balahur, D. (2001): „Practica drepturilor copilului ca principiul al asistenţei sociale“, Bucureşti, Editura All Beck.

4) Graham, G. (2001): „Administrarea Comunitară a Justiţiei“, Bucureşti, Editura Export.

5) Poledna, S. (2001): „Probaţiunea în România. Politici, legislaţie, proceduri“, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană.

6) Stănoiu R. (1998): „Criminologie“, Bucureşti, Editura Oscar Print.

II.

1.) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

2.) Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

3.) Al doilea protocol facultativ la Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.

4.) Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Torturii şi a altor Tratamente crude, inumane sau degradante.

5.) Regulile şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei Juvenile (Rez.AG.Nr.40/33 din noiembrie 1985; Regulile Naţiunilor Unite de la Beijing).

6.) Reguli şi standarde Minime ale Naţiunilor Unite pentru protecţia Minorilor care ispăşesc o Pedeapsă Privativă de Libertate (Rez.AG nr.45/113 din 14 decembrie 1990;

7.) Reguli şi Standarde Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Sancţiunile Neprivative de Libertate (Rez.AG. Nr.45/110 din 14 decembrie 1990; Regulile Naţiunilor Unite de la Tokyo).

8.) Ghidul Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea Delicvenţei Juvenile (Rez. AG.Nr. 45/112 din 4 decembrie 1990; Regulile Naţiunilor Unite de la Riyadh.)

III.

1) Recomandarea Consiliului Europei Nr.(92)16 din 19 octombrie 1992 (Regulile Europene cu privire la Sancţiunile şi Măsurile Comunitare)

2) Recomandarea Consiliului Europei Nr. (92)17 din 19 octombrie 1992

3) http://www.un.org

4) http://www.unhchr.ch/html

5) http.//www.coe/engl/fr/legaltxt

[1] Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie, 1948

[2] Ambele Pacte au fost adoptate şi deschise spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Primul a intrat în vigoare la 23 martie, iar cel de al doilea la 3 ianuarie 1976. România a ratificat Pactele la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr.212, publicat în Buletinul Oficial al României , partea I, Nr.146 din 20 noiembie 1974.

[3] Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 2200A (XXI) din 16 decembrie 1966. Intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform dispoziţiilor art.9. România a ratificat Protocolul la 28 iunie1993 prin Legea Nr. 39 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.193 din 30 iunie 1993.

[4] Adoptat prin rezoluţie a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în cea de a 44-a sesiune, la 15 decembrie 1989. România a ratificat acest protocol la 25 ianuarie 1991 prin Legea nr.7, publicată în Monitorul Oficial al româniai partea I, nr.18 din 26 ianuarie 1991.

[5] Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembie 1984. Intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispoziţiilor art.27(1). România a ratificat Convenţia la 9 octombrie 1990 prin Legea nr.19, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.112 din 12 octombrie 1990.

[8] Rau, W (1997) : "European Standards in the Area of Community Sanctions and Measures" in R.Ville, U.Zvekic, J.Klaus, Promoting Probation Internationally, Rome/London, pag.182

[10] 15^th Plenary Meeting of The Economic and Social Council , 24 May 1989

←